De cum venea iarna, sania îşi făcea şi ea apariţia pe străzile din apropierea blocului în care locuiam. Urmele ruginite lăsate de sănii la prima ninsoare mai serioasă îmi arătau de fiecare dată drumul spre pârtie. Îmi plăcea enorm să merg cu sania. Aveam una mare şi îmi luam fratele sau prietenii şi ne bucuram de zăpadă. La câţiva metri de casă aveam o pădure mare şi frumoasă. La marginea ei ne găseam în fiecare an loc pentru dat cu sania. Stăteam mult afară, mai ales după ce luam vacanţa. Îmi aduc aminte că drumul cu sania îmi părea întotdeauna interminabil, ca şi cum acela era locul în care trebuia să mă aflu pentru totdeauna. Senzaţia asta mi-a plăcut şi m-a făcut de fiecare dată să trec peste ora la care trebuia să ajung acasă pentru a mă bucura de compania saniei.
V-am mai spus că ningea mult când eram eu mic? Ei bine, aşa era, ningea mult şi mergeam cu sania la magazin, la piaţă, la prieteni de faminie... Acum, între noi fie vorba, nu mergeam chiar peste tot cu ea, dar îmi place să cred că ar fi fost frumos să se întâmple aşa. M-aş fi dus cu sania şi la şcoală, dar mă temeam să rămân fără ea. Ne înţelegeam bine, nu ne certam niciodată, nici măcar atunci când îmi părea că nu vrea să urce cu mine în lift şi vrea să mai stăm puţin pe zăpadă, atât de grea era. O înţelegeam şi atunci, o înţeleg şi acum. Avea şi ea doar câteva luni în care să se bucure de viaţă, iar eu mă încăpăţânam să o duc acasă.
În momentul în care scriu asta, afară totul e acoperit de zăpadă, iar copiii se pierd printre sănii.
0 RĂSPUNSURI:
Trimiteți un comentariu