DAN: AMINTIRE DE CRĂCIUN

În urmă cu 5 ani eu şi verii mei ne-am dus la colindat. Am străbătut un drum foarte lung. În acea seară de Crăciun am mers în multe cartiere. Şi nici nu îmi venea să cred că toată lumea ne-a primit colindul. Când am ajuns la noi la bloc cineva îmbrăcat în Moş Crăciun a spus să nu mai colindăm că ne aşteaptă acasă cadouri de la el. Când am intrat în casă am văzut multe cadouri sub brad. Şi aşa a fost întâmplarea mea de Crăciun.

Read More

CRĂCIUNUL ALTFEL

Crăciunul e diferit pentru ei. Sunt copii şi găsesc fericirea în alte motive decât noi, mai puţin materiale. S-au obişnuit să-şi ia energia din lucrurile pe care noi le ignorăm. Cred că încearcă să ne înveţe ceva:

Alexandru, de exemplu, stă lângă fereastră şi priveşte afară. Zăpada pare să-l bucure, fiindcă zâmbeşte. Se mişcă nerăbdător pe scaun, în timp ce din bucătărie vine un miros irezistibil de prăjituri.

Florin e acum pe o bancă din parc şi trage cu ochiul la jocul frenetic al vecinilor. Are mâinile mici într-o pereche de mănuşi alb cu roşu. E atât de frumos să-l vezi cum deodată îşi pune una dintre palme între mâinile îngheţate ale mamei lui. O mângâie cu grijă. Ea îi zâmbeşte şi îl sărută părinteşte pe frunte. Îi ţine mâna cu aşa de multă dragoste şi începe să lăcrimeze.

În acelaşi moment, la câţiva kilometri depărtare, Loredana se dă pe pârtie. Fratele ei mai mare e în spate şi îi urmăreşte cu atenţie fiecare mişcare. Râde şi e evident că de mult nu a mai fost atât de fericită. Mâinile tremurate sunt doar unul dintre semnele fericirii.

Câteva ore mai târziu, Cristina ajunge cu părinţii, din întâmplare, la un concert de colinde. Deşi părinţii nu erau de acord, la insistenţele ei, care o trage pe mamă de mânecă, se opresc şi asistă. Cristina se uită atent la ceilalţi şi începe să se legene şi ea pe ritmul colindelor. Merg acasă fericiţi şi cu sufletele pline.

Iată poveste lor: Alexandru are 11 ani, e singur la părinţi, locuieşte cu aceştia într-un apartament mic şi e nevăzător din naştere. Florin are acum aproape 16 ani, iar la 8 ani a fost împins pe scări de către copiii din bloc şi de atunci nu se mai poate mişca fără ajutor şi nu mai poate vorbi. Loredana e o fată cuminte de 14 ani, imobilizată într-un cărucior cu rotile, iar Cristina are 9 ani, e surdo-mută şi nu a auzit în viaţa ei o colindă. Crăciunul e diferit pentru ei...

Read More

APARENŢE

Păşeam pe o stradă ciudată. Multe clădiri mari şi somptuoase. Nu ştiam unde mă aflu şi încercam să recunosc ceva din ceea ce văd. Nimic nu îmi era familiar. Pe măsură ce avansam, starea mea de rătăcire era tot mai pronunţată. Începuse deja să îmi fie frică. Era o linişte rar întâlnită. Cred că era prea dimineaţă, iar lumea încă nu se trezise. Îmi vedeam în continuare de drum, chiar dacă nu ştiam unde merg. Casele îmi păreau tot mai mari şi impunătoare. După câteva minute observ că drumul se opreşte. Acolo, la capăt de drum, dau peste o altfel de casă. Era o casă mică, aparent neîngrijită şi sărăcăcioasă. În ea îşi ducea traiul o familie aparent nefericită. În loc de sticlă, la ferestre ei aveau trase câteva rânduri de cârpe. Zăpada le acoperise gaura din acoperiş pe care nu au avut cum să o repare. Pentru ei şi anul acesta Crăciunul va trece aparent neobservat. În fapt, se vor bucura şi ei de aparenta omenie a vecinilor care în restul zilelor încearcă să îi alunge din comunitate. Păine, mâncare, uneori chiar prăjituri primeau de Crăciun. Le era ruşine, dar, în ruşinea lor, le era şi foame. Se bucurau sincer de ceea ce primeau şi puteai vedea asta în ochii lor. Chiar dacă ştiau că aşa are să se întâmple, bucuria era de fiecare dată sinceră. Cei bogaţi se întorc la casele lor cu gândul că au făcut o faptă bună şi îşi aşteaptă, cu mesele prea pline, invitaţii în seara de Crăciun... Lucrurile se vor repeta în anul care vine, nu înainte de a încerca, poate doar aparent, să-i alunge pe cei din casa mică de la marginea străzii. Până la urmă, au nevoie de ei fiindcă le dau certitudinea aparentă că sunt umani.

_________________________

Aş vrea să spun că le e mai bine celor din casa aceea mică, aş vrea sincer! Nu pot... Povestea lor se întâlneşte în multe locuri şi circumstanţe. Poate că e timpul să privim la viaţa lor mai mult decât în momentul în care asta ne face pe noi să ne simţim mai bine.

Read More

DE PE DEAL

Privită de pe dealul proaspăt înzăpezit, viaţa copiilor pare fantastic de veselă. Derdeluşuri, sănii, bulgări, ghete, îngeraşi în zăpadă, oameni de zăpada... Toate aceste lucruri mărunte făceau din vremea aceea geroasă una ceva mai acceptabilă, mai... prietenoasă. Coborându-ţi privirea observi că toţi copiii s-au adunat într-un loc, se joacă împreună. Pentru ei chiar nu are împortanţă dacă partenerul de joacă e fată sau băiat. Sar şi încearcă să prindă fulgii mari de nea care, parcă, se bucură să poată aduce atât de multă exaltare în sufletele lor şi un zâmbet sincer pe chipuri. Lumina îşi pierde din putere, însă luna îşi făcuse apariţia cu ceva vreme înainte. Pare că joaca lor nu o să aibă sfârşit şi că fumul care iese pe hornurile caselor în care părinţii îi aşteaptă cu un ceai fierbinte, le ţine de cald. În fapt, ei nu simt frigul de afară! Mâinile lor mici încheagă bulgări, picioarele lor se pierd în stratul gros de omăt, iar săniile şi-au făcut deja drum pe deal. Ninsoarea vrea să se oprească, iar copiii îşi ridică toţi privirile înspre cer. Îşi ridică mâinile şi par să îşi ia rămas-bun de la fulgii de zăpadă. Atunci mi-am dat seama! Am uitat să mai scutur o dată globul de sticlă...

Read More

PE STRADĂ

Pe stradă s-a făcut târziu de mult. E întuneric, rece şi străin. Oraşul pare adormit şi el, ca într-o poveste veritabilă de Crăciun. Undeva, la marginea oraşului, în gară, doi copii cerşesc binecuvântare. Sunt greu de ignorat, îmbrăcămintea lor înseamnă o pereche de încălţei rupte, pătate cu noroi, nişte pantaloni cu ceva numere mai mari şi o bluză care nu reuşeşte să le ţină de cald. Se uită la tine, mai mult prin tine. Trebuie să ajungă şi ei "acasă" de Crăciun. Acasă, adică în sala mare de aşteptare, sală care le-a fost locuinţă în ultimele luni. Înainte, locuiau la subsolul unui bloc, dar era prea ruşinos pentru proprietari să îi găzduiască. I-au alungat în stradă exact când aveau mai mare nevoie de un loc încălzit pe care să îl poată numi al lor. Un loc unde să îşi poată petrece sărbătorile. Mama lor vine la ei, îi trage violent de mână şi le spune ceva. Copiii încep să plângă. Furase dintr-un magazin puţină ciocolată, ca să le poată da şi copiiilor ei senzaţia ca a venit Crăciunul. Pe semne, fusesem prea concentrat la cei doi ca să aud sirena infernală a unei maşini de poliţie. Femeia e bagată cu forţa în maşină, copiii îşi varsă în continuare amarul în lacrimi dureroase. Ea zâmbeşte şi le spune că o să fie bine, or să aibă şi ei o masă caldă, un pat... undeva într-un centru pentru copiii străzi. Încep să cred că intenţia ei fusese bine plănuită. Ştia să fure, dar ştia că nu poate să se întoarcă acasă la bărbatul care o bate în fiecare seară. Că nu o să fie niciodată capabilă să le ofere celor doi măcar o mică parte din ceea ce pot primi într-un astfel de centru. Copiii sunt luaţi şi ei cu o altă maşină, duşi la noua lor casă. Peste toate astea, o "doamnă" de vreo 40 de ani îşi expune public părerea: "Ce bine că i-a luat! Că deja mă enervau ţiganii ăştia. Şi aşa îi vedeam aproape în fiecare zi...". Cu siguranţă, nu o să îi mai vadă o vreme lungă! Locul lor nu mai e aici, aşa cum, în scurt timp, nu o să fie nici acolo unde sunt duşi acum. Locul lor e lângă mama lor.. _________________________

• Povestea asta ar trebui să fie o pledoarie pentru un Crăciun adevărat. Unul din care să lipsească răutatea nemotivată, discriminarea sau nepăsarea şi în locul cărora să găsim bunăvoinţă, implicare şi puterea de a fi mai bun (dacă se poate, nu doar în aceste zile, ci în fiecare zi).

Read More