POEZIE DE CRĂCIUN: FUGA ÎN EGIPT DE IOAN PLOSCARU

Irod în turbarea urii criminale,
mâniat că magii-au mers pe altă cale,
porunceşte ca la Betleem,
de la sânul mamelor ce gem,
să ucidă nobili şi sărmani
toţi copiii până la doi ani,
spera că ostaşii călăi
vor străpunge pe Isus cu ei.
Dar din sânge urcă-n crini şi trandafiri
jertfa-ndoit sfântă: îngeri şi martiri.

Când Domnul lui Iosif îi face-nştiinţare
că Irod pândeşte Pruncul să-l omoare,
în durerea că vor fi tăiaţi
sutele de mici nevinovaţi,
cu iubire şi nespusă teamă
ia Copilul şi Preasfânta-i Mamă
şi cu fierul morţii-n piept înfipt
se aşterne-n calea spre Egipt
legănând în braţe către noua ţară
cea mai scumpă-n univers comoară.

Ocolind cu grije şi cu-ndemânare
urmărirea de pe drumul mare,
ia cărări ascunse şi mărunte
pe-ntunerec, prin pustiu, spre munte
şi cerşeşte Tatălui Preabun
să-i brăzdeze calea spre surghiun,
prin prăpăstii cu urcuşuri grele
cu lumini şi pâlpâiri de stele.
Ca-n ocean, s-aruncă-n Pronia cerească
să-i vegheze şi călăuzească!

Bâjbâind prin noapte şi pustie
glasul Preacuratei e tărie.
Când se varsă răsăritu-n zori
sunt deja departe, către trecători.
Printre colţi de piatră de pe munţii goi
lung priveşte-adesea, drumul înapoi
dacă-n vale printre sicomori
nu se văd, cumva, urmăritori?
Ocrotit de-o stâncă sau de-un pom
apără pe Dumnezeu de om...

Dar cât prinde ochiul din vedere
e pustiu şi piatră şi tăcere.
Bufniţe doar, prin strâmtori adânci
speriate zboară după stânci,
grohotiş urnit de paşii săi
răscolind ecouri surde-n văi,
strânge noaptea-n inimă fiori
să n-atragă pe urmăritori.
Domnul celor prigoniţi, săraci,
este scut şi luntre şi cârmaci.

Prin prăpăstii peste-nguste punţi
îi urmează-asinu-n paşi mărunţi,
o boccea se clatină-n samar
şi vreo cinci unelte de tâmplar.
La oblânc atârnă-n traistă pâine,
un ulcior de apă şi-un pumn de măsline.
Unde drumu-i prea-ngust pentru doi
Preacurata vine dinapoi.
Iosif duce-n dreapta frâul şi-un toiag
iar pe inimă Nemărginitul drag!

Prin prăpăstii calea se despică
leii-n laturi se feresc cu frică.
Dulcea ocrotire-a celor buni
Domnu-o răsplăteşte cu minuni.
Şi tâlhari de drumuri, din caverne,
cad, în faţa dragostei eterne,
în nisip cu fruntea-n umilinţă
ispăşind păcatul prin căinţă.
Doar trufaşa poftă de domnire
ar ucide suflet şi dumnezeire.

Zile-ntregi, văd stânci de soare coapte,
ascunşi peste ziuă, furişaţi prin noapte,
ocolindu-şi ţara cu duşmanii crunţi
vin către câmpie coborând din munţi.
Ţara primitoare e la câţiva paşi,
largă, verde-albastră, fără ucigaşi.
Doar când trec hotarul dintre două mări
Iosif simte-n suflet pacea altor zări:
Iar la piept surâde ca-n leagăn şi scut
gingaş Cel prin care toate s-au făcut.

Noi izvoare-n unde cristaline
se deschid ca setea să-i aline,
pomii-şi pleacă braţe-n roade grele
foamea să-şi astâmpere din ele,
dau stejari coroana lor regească
creştetul divin să-l ocrotească,
păsări vin din cer, multicolore,
Creatoru-n cântec să-şi adore,
Nilu-opreşte limpezi unde calde
Preacurata Pruncul să şi-l scalde.

Iosif unde vede că-i un gard surpat,
vre-un şopron, sau porţi de reparat,
unde fac vreo casă, şură ori grânar,
îşi îmbie-ndată munca de tâmplar.
Prin tălmaci, arată şi mai mai mult prin semn
că-i pribeag şi-i meşter în lucrări de lemn,
că-i sosit acuma de prin ţări străine
şi munceşte ieftin, pentru-ai săi pe pâine.
îşi întinde cortu-n poartă, unde-i zor,
iar asinul paşte-n drum lângă răzor.

Pentru muncă află şi sălaş de noapte
iar la Pruncul fraged câţiva stropi de lapte.
Unde este-o bârnă, scândură-ori buştean
află pâine, haină şi mai rar, un ban.
De lângă hotare urmele să-i piară,
muncind urcă râul tot mai sus în ţară.
Tatăl cel mai nobil şi mai iubitor
l-a ales din veci Eternul Creator
să fie cu munca şi cu braţul său
Providenţă pentru însuşi Dumnezeu!

Când se vede singur, îşi opreşte pasul,
află şi-o căsuţă, statorind popasul,
pacea mare-n suflet i se naşte,
Nilul curge molcom, iar asinul paşte.
Stelele-s aprinse, mări de foc pe zare,
munţii fac conture negre-n depărtare,
liniştea respiră sub tăcerea serii
râu-şi oglindeşte-n luciu palmierii,
iar pe cerul liber, diafan, de seară,
îngerii, pe aripi, urcă şi coboară!

Preacurata-şi strânge la obraz copilul
ce din anii fragezi a gustat exilul,
iar pe faţa blândă, către cer întoarsă
se prelinge-n pace-o lacrimă neştearsă.
Când căsuţa sfântă uşile-şi închide,
luna-apune plină peste piramide
pe-un pustiu tăcut şi mort şi fără maluri,
mare seacă-ncremenită-n valuri
iar zefirul suflă peste dune
ca suspinul sfânt de rugăciune.

George Cadar, 20 decembrie 2008, INTERACTIV.

Read More

POEZIE DE CRĂCIUN: LA BETLEEM DE IOAN PLOSCARU

E noapte şi ninge pe uliţa moartă,
sub mantia albă oraşu-i ascuns,
Iosif cu Maria din drumuri ajuns,
încearcă şi bate la geam şi la poartă
de case şi inimi ce nu-i dau răspuns.

Se roagă să mişte şi stânca de piatră:
"- Ai milă, deschide, preabune stăpân,
acum vin la census, sunt oaspe străin
ci fă-mi la soţie un loc lângă vatră
ori barem sub streşini, pe-o mână de fân!"

La refuz, într-alta-ncepe să cerşească:
"- Din alt cap de ţară-am sosit în oraş,
ai milă, găseşte-mi un colţ, un sălaş
căci sfânta-mi soţie s-aşteaptă să nască
în fiece clipă-un plăpând copilaş!"

Alungat, într-altă oartă-ncepe-ndată:
"- Chiar din Galileia am sosit acum,
fă-mi pentru soţia care-aşteaptă-n drum
un loc într-un şopru sau staul, pe plată,
eu stau şi-n piaţă, la poartă, oricum!"

Tot stând la fântână, lăsată în piaţă,
Maria-i aude-ntristatul colind:
şi porţi greu trântite şi câinii lătrând
şi sudalme grele ce-i aruncă-n faţă
pentru ea şi pruncul ce l-o fi născând.

Sătul de ocară, cu fruntea plecată,
Iosif se întoarce tăcut gânditor
căci Domnul când cere-un sărman ajutor,
să-I apere Mama cu grije de tată,
el nu află-o boltă pe creştetul lor.

În lume, pe Domnul când stă să ni-l nască
Mariei în suflet durerile-i ning
şi lacrimi amare obrajii-i preling
căci nu află-o casă, sub cer să-L primească...
încet câte una luminile-şi sting.

.........................................................

Iar hanul de oaspeţi, un ac nu primeşte!
Şi-n curte şi-n stradă de trei zile-i plin,
pornind către ziduri, să mişte puţin,
prin poartă se vede că-un foc licăreşte
departe pe câmpuri, prin fulgii ce vin.

Prin şuer de viscol ce-aruncă zăpadă,
ce taie suflarea ca lame de brici,
prin spinii ce-n carne sunt ghiare şi bici,
ajung la-un opaiţ, lăsat ca să-l vadă
prin noapte stăpânu-ntorcându-se-aici.

Şi păsări au cuiburi, şi vulpi vizuină,
când viscolul urlă cu ploaie şi vânt
şi viermii au găuri şi-acoperemânt,
numai Creatorul de lumi de lumină
nu găseşte-n inimi sălaş pe pământ.

Când lumii-i aduce pe veci fericire
El nu află milă să stea-n Betleem;
în câmpuri sub piatră şi-n timpul suprem
o peşteră-mbie mai multă iubire
decât tot pâmântul ingrat şi blasfem.

În peşteră-i staul şi stau dobitoace:
în iesle-i fân proaspăt adus pentru boi,
deoparte, pe paie, stau câteva oi
cu mieii de astăzi ce-adulmecă-n pace
feriţi de furtună, zăpadă şi ploi.

............................................................

Fulgii-au stat iar cerul arde-n strălucire,
răsunând de îngeri sfântul Empireu:
"Mărire-ntru cei de sus lui Dumnezeu,
pământului pace şi bună-nvoire
la cei ce-o aşteaptă şi sufăr, din greu.

Miraţi, văd păstorii, veghind oi afară,
în turme ce noaptea sunt strânse la-un loc,
lumini curcubeie ce scânteie-n joc
şi-o lume de îngeri ce-n cântec
coboară spre peştera mică, pe raze de foc.

"- Vă vestesc azi vouă bucurie mare"
Un sol de lumină le-aduse cuvânt,
"S-a născut azi Domnul din cer, pe pământ.
E-n peşteră-n scutec, să-i daţi închinare
şi daruri şi jertfă şi rugă şi cânt!"

Încălzit de suflul blând de animale
Dumnezeu se naşte Prunc pe pai şi fân,
coborât-a cerul Eternul Stăpân
cu nemărginirea maiestăţii sale
în surâsul gingaş de copil la sân.

............................................................

Magi cercând în stele, soarta s-o ghicească
văd în răsărituri minunea pe cer.
Când stelele ziua le şterge şi pier
una se porneşte să-i călăuzească
spre ţara ce-ascunde divinul mister.

Pornind din Caldeia fac mile şi mile,
trec munţi şi deşerturi cu daruri în şea,
tot doru-omenirii din veac îi ardea,
cu inima-aprinsă sosesc pe cămile,
cu arşiţa-n suflet cu ochii la stea.

În sfânta cetate steaua-apune-anume:
întrebând de noul născut împărat,
ce-a mişcat şi cerul şi l-a luminat,
cu minuni cum altul n-au mai fost pe lume,
Irod îşi găseşte tronu-ameninţat.

Chemând marii preoţi şi dascăli în Lege
întreabă şi scribii şi marii asceţi
ce ştiu de-mpăratul numit de drumeţi?
Unde se va naşte negrăitul rege,
ce spune Scriptura? Ce-i scris în Profeţi?

"- Ca noi - zise sfatul - o ştie Iudeia!
Cum Domnul n-o ascunde, nici noi nu tăcem,
oraşul Mesiei, ca rege suprem,
îl strigă prin veacuri profetul Micheea:
E satul lui David, e la Betleem!"

Irod cearcă magii cu gânduri haine:
De când vin? Şi steaua când a apărut?
Ce etate are regele născut?
C-ar vrea să se ducă şi el să-şi închine
ţara, maiestăţii fără de-nceput.

Dar Domnu-i fereşte de mrejele sale.
În visuri le-arată că-i rege pismaş,
să nu se întoarcă la-acest pătimaş
ci-napoi să plece pe o altă cale
căci Irod nutreşte un gând ucigaş.

Cum ies din cetate trecând printre paze,
şi steaua minune ţâşneşte din nor
alburind pe-ntinsuri cărările lor,
senină le-arată sub marea de raze
o grotă ce-ascunde pe Prunc-Creator.

Îl iau toţi în braţe, plângând de iubire,
în faţă-i apleacă, prin sceptre puteri,
prin frunte, gândirea, ştiinţe, averi.
Printr-ânşii se-nchină smerita-omenire
venită din noapte, pustiu şi dureri!

Adusu-i-au aur şi smirnă, tămâie
şi-odată cu steaua cea fără apus
ştiinţa se-nchină Iubirii de sus.
Cu mieii, păstorii i-aduc bucurie
şi inimă caldă la Pruncul Isus.

Păstorii şi magii şi îngeri se-nchină
cu cerul pământul se oferă-n dar,
un nou rai e lumea sub ploaia de har,
iubire credinţă şi pace deplină
căci grota e templu şi ieslea, altar...

George Cadar, 20 decembrie 2008, INTERACTIV

Read More

POEZIE DE CRĂCIUN: CRĂCIUNUL COPIILOR DE OCTAVIAN GOGA

Dragi copii din ţara asta,
Vă miraţi voi cum se poate,
Moş Crăciun, din cer de-acolo,
Să le ştie toate, toate.
Uite cum: Vă spune Badea...
Iarna-n noapte, pe zăpadă,
El trimite câte-un înger
La fereastră ca să vadă...
Îngerii se uită-n casă
Văd şi spun, iar Moşul are
Colo-n cer, la el in tindă,
Pe genunchi o carte mare.
Cu condei de-argint el scrie
Ce copil şi ce purtare...
Şi de-acolo ştie Moşul,
Ce-i şiret el, lucru mare.

Read More