Irod în turbarea urii criminale,
mâniat că magii-au mers pe altă cale,
porunceşte ca la Betleem,
de la sânul mamelor ce gem,
să ucidă nobili şi sărmani
toţi copiii până la doi ani,
spera că ostaşii călăi
vor străpunge pe Isus cu ei.
Dar din sânge urcă-n crini şi trandafiri
jertfa-ndoit sfântă: îngeri şi martiri.
Când Domnul lui Iosif îi face-nştiinţare
că Irod pândeşte Pruncul să-l omoare,
în durerea că vor fi tăiaţi
sutele de mici nevinovaţi,
cu iubire şi nespusă teamă
ia Copilul şi Preasfânta-i Mamă
şi cu fierul morţii-n piept înfipt
se aşterne-n calea spre Egipt
legănând în braţe către noua ţară
cea mai scumpă-n univers comoară.
Ocolind cu grije şi cu-ndemânare
urmărirea de pe drumul mare,
ia cărări ascunse şi mărunte
pe-ntunerec, prin pustiu, spre munte
şi cerşeşte Tatălui Preabun
să-i brăzdeze calea spre surghiun,
prin prăpăstii cu urcuşuri grele
cu lumini şi pâlpâiri de stele.
Ca-n ocean, s-aruncă-n Pronia cerească
să-i vegheze şi călăuzească!
Bâjbâind prin noapte şi pustie
glasul Preacuratei e tărie.
Când se varsă răsăritu-n zori
sunt deja departe, către trecători.
Printre colţi de piatră de pe munţii goi
lung priveşte-adesea, drumul înapoi
dacă-n vale printre sicomori
nu se văd, cumva, urmăritori?
Ocrotit de-o stâncă sau de-un pom
apără pe Dumnezeu de om...
Dar cât prinde ochiul din vedere
e pustiu şi piatră şi tăcere.
Bufniţe doar, prin strâmtori adânci
speriate zboară după stânci,
grohotiş urnit de paşii săi
răscolind ecouri surde-n văi,
strânge noaptea-n inimă fiori
să n-atragă pe urmăritori.
Domnul celor prigoniţi, săraci,
este scut şi luntre şi cârmaci.
Prin prăpăstii peste-nguste punţi
îi urmează-asinu-n paşi mărunţi,
o boccea se clatină-n samar
şi vreo cinci unelte de tâmplar.
La oblânc atârnă-n traistă pâine,
un ulcior de apă şi-un pumn de măsline.
Unde drumu-i prea-ngust pentru doi
Preacurata vine dinapoi.
Iosif duce-n dreapta frâul şi-un toiag
iar pe inimă Nemărginitul drag!
Prin prăpăstii calea se despică
leii-n laturi se feresc cu frică.
Dulcea ocrotire-a celor buni
Domnu-o răsplăteşte cu minuni.
Şi tâlhari de drumuri, din caverne,
cad, în faţa dragostei eterne,
în nisip cu fruntea-n umilinţă
ispăşind păcatul prin căinţă.
Doar trufaşa poftă de domnire
ar ucide suflet şi dumnezeire.
Zile-ntregi, văd stânci de soare coapte,
ascunşi peste ziuă, furişaţi prin noapte,
ocolindu-şi ţara cu duşmanii crunţi
vin către câmpie coborând din munţi.
Ţara primitoare e la câţiva paşi,
largă, verde-albastră, fără ucigaşi.
Doar când trec hotarul dintre două mări
Iosif simte-n suflet pacea altor zări:
Iar la piept surâde ca-n leagăn şi scut
gingaş Cel prin care toate s-au făcut.
Noi izvoare-n unde cristaline
se deschid ca setea să-i aline,
pomii-şi pleacă braţe-n roade grele
foamea să-şi astâmpere din ele,
dau stejari coroana lor regească
creştetul divin să-l ocrotească,
păsări vin din cer, multicolore,
Creatoru-n cântec să-şi adore,
Nilu-opreşte limpezi unde calde
Preacurata Pruncul să şi-l scalde.
Iosif unde vede că-i un gard surpat,
vre-un şopron, sau porţi de reparat,
unde fac vreo casă, şură ori grânar,
îşi îmbie-ndată munca de tâmplar.
Prin tălmaci, arată şi mai mai mult prin semn
că-i pribeag şi-i meşter în lucrări de lemn,
că-i sosit acuma de prin ţări străine
şi munceşte ieftin, pentru-ai săi pe pâine.
îşi întinde cortu-n poartă, unde-i zor,
iar asinul paşte-n drum lângă răzor.
Pentru muncă află şi sălaş de noapte
iar la Pruncul fraged câţiva stropi de lapte.
Unde este-o bârnă, scândură-ori buştean
află pâine, haină şi mai rar, un ban.
De lângă hotare urmele să-i piară,
muncind urcă râul tot mai sus în ţară.
Tatăl cel mai nobil şi mai iubitor
l-a ales din veci Eternul Creator
să fie cu munca şi cu braţul său
Providenţă pentru însuşi Dumnezeu!
Când se vede singur, îşi opreşte pasul,
află şi-o căsuţă, statorind popasul,
pacea mare-n suflet i se naşte,
Nilul curge molcom, iar asinul paşte.
Stelele-s aprinse, mări de foc pe zare,
munţii fac conture negre-n depărtare,
liniştea respiră sub tăcerea serii
râu-şi oglindeşte-n luciu palmierii,
iar pe cerul liber, diafan, de seară,
îngerii, pe aripi, urcă şi coboară!
Preacurata-şi strânge la obraz copilul
ce din anii fragezi a gustat exilul,
iar pe faţa blândă, către cer întoarsă
se prelinge-n pace-o lacrimă neştearsă.
Când căsuţa sfântă uşile-şi închide,
luna-apune plină peste piramide
pe-un pustiu tăcut şi mort şi fără maluri,
mare seacă-ncremenită-n valuri
iar zefirul suflă peste dune
ca suspinul sfânt de rugăciune.
mâniat că magii-au mers pe altă cale,
porunceşte ca la Betleem,
de la sânul mamelor ce gem,
să ucidă nobili şi sărmani
toţi copiii până la doi ani,
spera că ostaşii călăi
vor străpunge pe Isus cu ei.
Dar din sânge urcă-n crini şi trandafiri
jertfa-ndoit sfântă: îngeri şi martiri.
Când Domnul lui Iosif îi face-nştiinţare
că Irod pândeşte Pruncul să-l omoare,
în durerea că vor fi tăiaţi
sutele de mici nevinovaţi,
cu iubire şi nespusă teamă
ia Copilul şi Preasfânta-i Mamă
şi cu fierul morţii-n piept înfipt
se aşterne-n calea spre Egipt
legănând în braţe către noua ţară
cea mai scumpă-n univers comoară.
Ocolind cu grije şi cu-ndemânare
urmărirea de pe drumul mare,
ia cărări ascunse şi mărunte
pe-ntunerec, prin pustiu, spre munte
şi cerşeşte Tatălui Preabun
să-i brăzdeze calea spre surghiun,
prin prăpăstii cu urcuşuri grele
cu lumini şi pâlpâiri de stele.
Ca-n ocean, s-aruncă-n Pronia cerească
să-i vegheze şi călăuzească!
Bâjbâind prin noapte şi pustie
glasul Preacuratei e tărie.
Când se varsă răsăritu-n zori
sunt deja departe, către trecători.
Printre colţi de piatră de pe munţii goi
lung priveşte-adesea, drumul înapoi
dacă-n vale printre sicomori
nu se văd, cumva, urmăritori?
Ocrotit de-o stâncă sau de-un pom
apără pe Dumnezeu de om...
Dar cât prinde ochiul din vedere
e pustiu şi piatră şi tăcere.
Bufniţe doar, prin strâmtori adânci
speriate zboară după stânci,
grohotiş urnit de paşii săi
răscolind ecouri surde-n văi,
strânge noaptea-n inimă fiori
să n-atragă pe urmăritori.
Domnul celor prigoniţi, săraci,
este scut şi luntre şi cârmaci.
Prin prăpăstii peste-nguste punţi
îi urmează-asinu-n paşi mărunţi,
o boccea se clatină-n samar
şi vreo cinci unelte de tâmplar.
La oblânc atârnă-n traistă pâine,
un ulcior de apă şi-un pumn de măsline.
Unde drumu-i prea-ngust pentru doi
Preacurata vine dinapoi.
Iosif duce-n dreapta frâul şi-un toiag
iar pe inimă Nemărginitul drag!
Prin prăpăstii calea se despică
leii-n laturi se feresc cu frică.
Dulcea ocrotire-a celor buni
Domnu-o răsplăteşte cu minuni.
Şi tâlhari de drumuri, din caverne,
cad, în faţa dragostei eterne,
în nisip cu fruntea-n umilinţă
ispăşind păcatul prin căinţă.
Doar trufaşa poftă de domnire
ar ucide suflet şi dumnezeire.
Zile-ntregi, văd stânci de soare coapte,
ascunşi peste ziuă, furişaţi prin noapte,
ocolindu-şi ţara cu duşmanii crunţi
vin către câmpie coborând din munţi.
Ţara primitoare e la câţiva paşi,
largă, verde-albastră, fără ucigaşi.
Doar când trec hotarul dintre două mări
Iosif simte-n suflet pacea altor zări:
Iar la piept surâde ca-n leagăn şi scut
gingaş Cel prin care toate s-au făcut.
Noi izvoare-n unde cristaline
se deschid ca setea să-i aline,
pomii-şi pleacă braţe-n roade grele
foamea să-şi astâmpere din ele,
dau stejari coroana lor regească
creştetul divin să-l ocrotească,
păsări vin din cer, multicolore,
Creatoru-n cântec să-şi adore,
Nilu-opreşte limpezi unde calde
Preacurata Pruncul să şi-l scalde.
Iosif unde vede că-i un gard surpat,
vre-un şopron, sau porţi de reparat,
unde fac vreo casă, şură ori grânar,
îşi îmbie-ndată munca de tâmplar.
Prin tălmaci, arată şi mai mai mult prin semn
că-i pribeag şi-i meşter în lucrări de lemn,
că-i sosit acuma de prin ţări străine
şi munceşte ieftin, pentru-ai săi pe pâine.
îşi întinde cortu-n poartă, unde-i zor,
iar asinul paşte-n drum lângă răzor.
Pentru muncă află şi sălaş de noapte
iar la Pruncul fraged câţiva stropi de lapte.
Unde este-o bârnă, scândură-ori buştean
află pâine, haină şi mai rar, un ban.
De lângă hotare urmele să-i piară,
muncind urcă râul tot mai sus în ţară.
Tatăl cel mai nobil şi mai iubitor
l-a ales din veci Eternul Creator
să fie cu munca şi cu braţul său
Providenţă pentru însuşi Dumnezeu!
Când se vede singur, îşi opreşte pasul,
află şi-o căsuţă, statorind popasul,
pacea mare-n suflet i se naşte,
Nilul curge molcom, iar asinul paşte.
Stelele-s aprinse, mări de foc pe zare,
munţii fac conture negre-n depărtare,
liniştea respiră sub tăcerea serii
râu-şi oglindeşte-n luciu palmierii,
iar pe cerul liber, diafan, de seară,
îngerii, pe aripi, urcă şi coboară!
Preacurata-şi strânge la obraz copilul
ce din anii fragezi a gustat exilul,
iar pe faţa blândă, către cer întoarsă
se prelinge-n pace-o lacrimă neştearsă.
Când căsuţa sfântă uşile-şi închide,
luna-apune plină peste piramide
pe-un pustiu tăcut şi mort şi fără maluri,
mare seacă-ncremenită-n valuri
iar zefirul suflă peste dune
ca suspinul sfânt de rugăciune.
George Cadar, 20 decembrie 2008, INTERACTIV.
0 RĂSPUNSURI:
Trimiteți un comentariu