Într-unul din week-end-urile trecute a nins. Surprinzător pentru luna octombrie. Asta m-a făcut să îmi aduc aminte de cum era când, în copilărie, ningea pentru prima dată în iarna aceea. Era ceva magic. Ieşeam pe balcon, stateam la etajul nouă (acum stau şi mă întreb cum puteam să ies pe balcon fără nicio problemă... mâncam acolo, aruncam apă peste vecini, priveam brazii din faţa blocului cum păreau stele de la zăpadă) şi păşeam în picioarele goale pe zăpada proaspătă. Nu-mi era frig niciodată. Ma apropiam de balustradă şi luam în mâinile mele mici puţină zăpadă. Făceam un bulgăr şi îl ţineam în mână să se topească. Adesea, asta se întampla pe la ora 6. Atunci mergeau fratii mei la lucru şi mă trezeau să văd că ninsese. Ningea mult, se aşternea aşa frumos şi, cum era atât de dimineaţă, maşinile nu aveau când să amestece zăpada şi să îşi lase amprentele în ea. După ce se topea bulgărelul din pumnii mei mici, mergeam în casă, mă apropiam de calorifer şi îmi lăsam mâinile să se usuce, între timp ce îmi pierdeam privirea în albul ce acoperea blocurile din faţa mea. Am crescut între betoane, în acele cutii de chibrituri imense (popular, li se zic apartamente) şi, pentru mine, iarna a fost de fiecare dată specială. Îmi amintesc şi acum, ca şi cum aş fi în locul acela, cum ieşeam în faţa blocului şi mă jucam în zăpadă. La intrarea în bloc aveam o uşă mare, albastră, cu geamurile sparte adeseori. Era grea, dar, dupa ea mă aşteptau fulgii de zăpadă. Mă bucuram mult în fiecare an să-i revad. Îmi era dor de ei. Să te bucuri de prima ninsoare...
2 RĂSPUNSURI:
Povestile tale, sau amintirile daca preferi, seamana cu stilul lui Creanga, cald si melancolic. Foarte frumos.
daaa... mi-ai spus si mie povestea asta. mi-ai scris-o, de fapt :) si da, ai un stil aparte... chiar ai talent... si cand ma gandesc ca voiai sa renunti :-w
Trimiteți un comentariu