Nu-i plac Sărbătorile. Îl stresează colindele. Are nevralgii pe fond de zurgălăi. Să cumpere cadouri i se pare un chin. Să le primească, o ipocrizie. N-are coroniţă de brad la uşa. La limită, nu are nici brad.
Nu trebuie să fi citit Nick Hornby sau să fi văzut "About a boy" ca să ştii despre cine vorbesc. Cu siguranţă l-ai cunoscut şi tu. Tipul care detestă Sărbătorile. Spune că va veni la petrecerea de Crăciun doar dacă i se plătesc ore suplimentare.
Zice că toată isteria asta care te îndeamnă să fii bun de Crăciun nu e decât o dovadă în plus că oamenii sunt răi tot restul anului. Mai zice şi că nu crede în Moş Crăciun, dar crede în MasterCard. Si zice toate lucrurile astea cu un rânjet pe faţă.
Pe undeva, îţi vine să-i dai dreptate. Sărbătorile de iarnă au destule neajunsuri: supralicitează consumul, produc inflaţie, poluează şi, nu în ultimul rând, îngraşă. Teoretic, ai putea fi de acord cu cei care nu le iubesc, dar ceea ce nu le poţi ierta este rânjetul cu care le desfiinţează fără drept de apel. Ţie poate că Sărbătorile ţi-aduc aminte de copilărie.
De familia care se aduna să împodobeasco bradul, de mustaţa Moşului care semănă cu a vecinului de palier, de cadourile după care tânjisei atâta timp şi pe care acum, în sfârşit, le primeai, în schimbul a două-trei versuri. Poate că şi lui Sărbătorile i-aduc aminte de copilărie. Poate că de Crăciun primea o mamă de bătaie pentru că se încheia trimestrul şi avea trei corigenţe.
Poate că nu simţea nimic de Sărbători pentru că nimeni în familia lui nu-l învăţase înca să se bucure. Poate că părinţii lui se certau între ei chiar şi la masa de Crăciun până când copiii plângeau şi cineva îi pleznea ca să nu mai plângă. Poate că nu exista masă de Crăciun pentru că tata câştiga prea puţin şi nu-i mai rămâneau bani după ce plătea datoria de la tejghea.
Poate că nu primea niciodată cadourile pe care şi le dorea. Poate că primea o groază de cadouri, dar parinţii care i le aduceau zăboveau numai cinci minute ca să nu întârzie la restaurant, iar el rămânea singur cu noile jucării, speriat de umbrele pe care luminiţele multicolore din brad le făceau pe perete.
Poate că el n-a avut o copilărie fericită. Şi poate că n-are chef să vorbească despre asta. Iar tu, cu elanul tău sărbătoresc, cu goana ta după brad, decoraţiuni şi sarmale, cu urările tale care se cer mereu întoarse, nu faci altceva decât să răsuceşti cuţitul în rană.
Şi te mai întrebi de ce-şi debitează zeflemeaua cu un rânjet pe faţă. Nu face altceva decât să-ţi întoarcă zâmbetul ingenuu cu care ai tupeul să-l inviţi să-şi retraiască traumele din copilărie.
Dar eu cred că lucrurile pot fi tranşate şi altfel decât ca un dialog al surzilor între un cinic şi un sadic. Dacă "sadicii" s-ar purta cu adevărat creştineşte şi n-ar mai juca tontoroiul pe suferinţele celor mai puţin norocoşi decât ei, "cinicii" ar fi mai puţin solicitaţi şi s-ar integra mai uşor în peisaj. Cu timpul, rânjetul s-ar estompa şi ar face loc unui surâs ambiguu, care ar face viata "sadicilor" mult mai uşoară.
Nu vreau să spun că "cinicii" ar începe să creadă peste noapte în Moş Crăciun. Dar nici cardul lor bancar nu se va mai simţi la fel de bine.
0 RĂSPUNSURI:
Trimiteți un comentariu