Dacă îţi plac colindele de Crăciun, intră în Universul Colindelor :)
A fost o încercare de sondaj. Nici blogul nu s-a vrut mai mult. Când am făcut blogul, nu am crezut că or să existe persoane care să îl citească. Şi, totuşi, lumea se mai gândeşte la Crăciun. Chiar şi după ce creşte. 80 de voturi s-au adunat până la închiderea sondajului, iar 96 % dintre cei care au votat cred că şi după ce anii trec, Crăciunul rămâne o bucurie, în timp ce doar 4 % cred contrariul. Să fie ăsta primul semn bun?
Pentru că acest blog e unul pentru Crăciun, din 1 decembrie ne vom pregăti de sărbătoare. Ce înseamnă asta? Înseamnă că unele lucruri se vor schimba. Începem cu template-ul: de la unul strâmptorat, nu foarte permisiv şi vesel se va trece la unul care să aducă mai mult a sărbătoare şi care să poată cuprinde mai multă informaţie. Dacă până acum nu s-au adunat foarte multe postări, sper ca din decembrie şi asta să se schimbe. De aceea, apelez la voi pentru ca împreună să întâmpinăm Crăciunul aşa cum se cuvine. 24 de zile or să ne mai despartă de sărbătoare şi tot atâtea poveşti aş vrea să ne apropie de Crăciun. Dacă vrei să mă ajuţi să duc la bun sfârşit această idee, trimite-mi un e-mail pe christmas.memories2007@gmail.com de pe adresa cu care ţi-ai făcut blogul (asta, dacă ai blog) sau de pe oricea altă adresă de e-mail. Haideţi să umplem cele 24 de zile dinaintea Crăciunului cu poveşti frumoase!
"La doar 18 ani, Alexandru suferă de cancer osos de care poate fi operat doar în Italia. Însă, familia lui are nevoie de 35.000 de euro pentru efectuarea respectivei operaţii, dar şi pentru implantarea unei proteze, tratamente pre- şi postoperatorii. Primii paşi în această campanie au fost făcuţi de părinţii şi colegii lui Alexandru, care au strâns 15.000 de euro din donaţiile elevilor liceului, dar şi din sponsorizări de la diverse firme şi persoane care au preferat să rămână anonime. Pentru că prin această metodă nu au reuşit să strângă toată suma, a venit ideea organizării unui spectacol caritabil. Acesta a avut loc joi, 6 noiembrie, de la ora 13.00, în sala de sport a liceului I.L. Caragiale. La eveniment au participat Direcţia 5, Ducu Bertzi, Barac, Mircea Vintilă, Maria Gheorghiu, formaţia AlbNegru şi Connect-R. Spectacolul umanitar a fost realizatcu sprijinul postului Radio România Actualităţi."
Aş vrea să spun că le e mai bine celor din casa aceea mică, aş vrea sincer! Nu pot... Povestea lor se întâlneşte în multe locuri şi circumstanţe. Poate că e timpul să privim la viaţa lor mai mult decât în momentul în care asta ne face pe noi să ne simţim mai bine.
Colinde, colinde! E vremea colindelor, Căci gheaţa se-ntinde Asemeni oglinzilor Şi tremură brazii Mişcând rămurelele, Căci noaptea de azi-i Când scânteie stelele.
Se bucur copiii, Copiii şi fetele, De dragul Mariei Îşi piaptănă pletele, De dragul Mariei Ş-a Mântuitorului Luceşte pe ceruri O stea călătorului.
"Pe strada din ViflaimAscultam colindul ăsta cu mare drag. Toate colindele pe care le ştiam erau de pe plăcile de vinil. Şi, fiindcă eram mare fan al lui Hruşcă, încercam să învăţ fiecare colind pe care mi-l cânta pick-up-ul. Avea răbdare cu mine; uneori, îmi puneam singur placa pe care erau colindele şi o lăsam să meargă de la un capăt la celălat, apoi o întorceam pe partea a doua. Sincer, nu-mi aduc aminte ca vreun alt dispozitiv să fi fost în stare să îmi redea atât de bine sunetul unei colinde. Păcat că s-a stricat pick-up-ul...Mere maica cu Iosif Iisus s-a născut în sara de Crăciun...."
Erau puţine, mici şi învechite. Aţa cu care se prindeau de crengile bradului se îngălbenise. Aveau forme ciudate, iar sclipiciul de pe ele începuse de mult să cadă. Unele erau ciobite, altele îşi pierdeau din culoare. Cu ele, bradul părea vechi şi el, părea bradul bunicii. Nu îmi dădeam seama atunci de asta. Mă bucuram să pot avea cu ce să îl umplu. Ţin minte că îmi plăceau două globuri în mod special. Erau oarecum transparente, cu mult sclipici pe ele. Erau foarte asemănătoare cu cel din imagine. Ceva mai vechi şi prăfuite, ce-i drept. Nu le-am uitat, deşi, cel mai probabil, s-au spart şi ele între timp.
Astăzi, globurile sunt tot mai frumoase, imită figuri arhi-cunoscute (Moş Crăciun, oameni de zăpadă) sau sunt în forme atractive (fulgi de zăpadă, căsuţe ori sania Moşului). Chiar dacă un brad cu astfel de globuri e infinit mai estetic decât cel pe care îl aveam eu iarna lângă caloriferul din camera mare, ceva lipseşte. Nu îmi dau seama exact ce, poate amprentele generaţilor trecute au făcut din ele adevărate cărţi de poveşti, ca şi cartea de nisip a lui Borges. Poate, exagerez şi ele nu reprezintă decât rămăşita unor Crăciunuri trecute, peste care s-a aşezat praful.
Aş vrea să pot păstra un glob din cele vechi încă vreo zece, chiar douăzeci de ani. În felul ăsta, amintirea copilăriei şi a serilor petrecute lângă brad n-ar fi ştirbită de frumuseţea unui brad artificial, împodobit în grabă cu globuri mari şi ghirlande, parcă, interminabile.
Pe stradă s-a făcut târziu de mult. E întuneric, rece şi străin. Oraşul pare adormit şi el, ca într-o poveste veritabilă de Crăciun. Undeva, la marginea oraşului, în gară, doi copii cerşesc binecuvântare. Sunt greu de ignorat, îmbrăcămintea lor înseamnă o pereche de încălţei rupte, pătate cu noroi, nişte pantaloni cu ceva numere mai mari şi o bluză care nu reuşeşte să le ţină de cald. Se uită la tine, mai mult prin tine. Trebuie să ajungă şi ei "acasă" de Crăciun. Acasă, adică în sala mare de aşteptare, sală care le-a fost locuinţă în ultimele luni. Înainte, locuiau la subsolul unui bloc, dar era prea ruşinos pentru proprietari să îi găzduiască. I-au alungat în stradă exact când aveau mai mare nevoie de un loc încălzit pe care să îl poată numi al lor. Un loc unde să îşi poată petrece sărbătorile.
Mama lor vine la ei, îi trage violent de mână şi le spune ceva. Copiii încep să plângă. Furase dintr-un magazin puţină ciocolată, ca să le poată da şi copiiilor ei senzaţia ca a venit Crăciunul. Pe semne, fusesem prea concentrat la cei doi ca să aud sirena infernală a unei maşini de poliţie. Femeia e bagată cu forţa în maşină, copiii îşi varsă în continuare amarul în lacrimi dureroase. Ea zâmbeşte şi le spune că o să fie bine, or să aibă şi ei o masă caldă, un pat... undeva într-un centru pentru copiii străzi. Încep să cred că intenţia ei fusese bine plănuită. Ştia să fure, dar ştia că nu poate să se întoarcă acasă la bărbatul care o bate în fiecare seară. Că nu o să fie niciodată capabilă să le ofere celor doi măcar o mică parte din ceea ce pot primi într-un astfel de centru. Copiii sunt luaţi şi ei cu o altă maşină, duşi la noua lor casă.
Peste toate astea, o "doamnă" de vreo 40 de ani îşi expune public părerea: "Ce bine că i-a luat! Că deja mă enervau ţiganii ăştia. Şi aşa îi vedeam aproape în fiecare zi...". Cu siguranţă, nu o să îi mai vadă o vreme lungă! Locul lor nu mai e aici, aşa cum, în scurt timp, nu o să fie nici acolo unde sunt duşi acum. Locul lor e lângă mama lor..
