Erau puţine, mici şi învechite. Aţa cu care se prindeau de crengile bradului se îngălbenise. Aveau forme ciudate, iar sclipiciul de pe ele începuse de mult să cadă. Unele erau ciobite, altele îşi pierdeau din culoare. Cu ele, bradul părea vechi şi el, părea bradul bunicii. Nu îmi dădeam seama atunci de asta. Mă bucuram să pot avea cu ce să îl umplu. Ţin minte că îmi plăceau două globuri în mod special. Erau oarecum transparente, cu mult sclipici pe ele. Erau foarte asemănătoare cu cel din imagine. Ceva mai vechi şi prăfuite, ce-i drept. Nu le-am uitat, deşi, cel mai probabil, s-au spart şi ele între timp. Astăzi, globurile sunt tot mai frumoase, imită figuri arhi-cunoscute (Moş Crăciun, oameni de zăpadă) sau sunt în forme atractive (fulgi de zăpadă, căsuţe ori sania Moşului). Chiar dacă un brad cu astfel de globuri e infinit mai estetic decât cel pe care îl aveam eu iarna lângă caloriferul din camera mare, ceva lipseşte. Nu îmi dau seama exact ce, poate amprentele generaţilor trecute au făcut din ele adevărate cărţi de poveşti, ca şi cartea de nisip a lui Borges. Poate, exagerez şi ele nu reprezintă decât rămăşita unor Crăciunuri trecute, peste care s-a aşezat praful. Aş vrea să pot păstra un glob din cele vechi încă vreo zece, chiar douăzeci de ani. În felul ăsta, amintirea copilăriei şi a serilor petrecute lângă brad n-ar fi ştirbită de frumuseţea unui brad artificial, împodobit în grabă cu globuri mari şi ghirlande, parcă, interminabile.