Există o ordine în lumea asta care face din Crăciun o perioadă pe care cuvintele nu ştiu s-o cuprindă. De fiecare dată când pornesc pe uliţa viscolită pe care-am rezervat-o Crăciunului, mă minunez de toate acele amintiri şi emoţii care nu poartă un nume, care trăiesc oarecum suspendate deasupra mea, asemenea bradului când mă întind sub el. Vaporoase, amintirile şi emoţiile se pierd când întind mâna spre ele. Am mai rămas cu câteva, păstrate în buzunarele cusute ale pantalonilor, frânturi dintr-un trecut pe care astăzi îl găsesc nu doar răzleţ, dar străin. Rămâne totuşi, amintirea bătrânului îmbrăcat caraghios.
Bătrânul care înglobează în el întreaga definiţie a binelui, a frumosului şi chiar a renunţării la sine. Pentru că nu e lucru la îndemâna oricui să se dedice, aparent o singură zi pe an, celorlalţi. Orice calcule despre cât munceşte pentru a se pregăti nu ne vor servi la nimic, pentru că magia nu stă în a înţelege gramatica muncii lui, ci în a te fi bucurat constant de ea. Da, să te bucuri an de an de venirea unui bătrân îmbrăcat caraghios. Ştiu ce veţi spune, că ţine de consumarea unei vârste a inocenţei, vârstă pe care atât de greşit o traducem în copilărie, neînţelegând că, asemenea lui Moş Crăciun, inocenţa n-are vârstă. Preţ de câteva zile pe an trăim la intensitatea celor pentru care bulgăritul şi săniuşul sunt lucruri fireşti şi, trăind astfel,
