O mica poveste de demult… Intr-o casuta mica, dinspre marginea orasului, peste care poposise ca in fiecare an iarna, locuiau o fetita impreuna cu bunica si o pisicuta alba, pufoasa ca un fulg de nea. Parca niciodata iarna n-a fost atat de frumoasa si atat de darnica in zapezi ca in acel indepartat an. Totul se acoperise cu o mantie alba ce sclipea noaptea in lumina lunii, de parca cineva de acolo de sus imprastiase darnic toata comoara de diamante a universului.
Sau poate ca insasi Craiasa Zapezii isi scuturase mantia stralucitoare peste oraselul in care locuia fetita. Asa auzise ea din povestea citita la gura sobei de bunica. Era in dimineata zilei de Ajun cand fetita s-a trezit mangaiata pe fata de lumina alba ce patrundea de afara, prin perdeaua ce-i acoperea mica fereastra. S-a frecat somnoroasa la ochi si, pe marginea lata a ferestrei, langa ghivechiul in care inflorise o muscata rosie ca o bucurie, si-a zarit pisicuta care inca dormea torcand linistita. Dinspre bucatarie, venea prin usa deschisa aroma de vis a cozonacilor pe care bunica tocmai ii scotea din cuptor si celelalte mirosuri imbietoare ale bucatelor ce fierbeau pe plita, facand sa salte capacele oalelor. Bunica, rotunda si imbujorata ca matroska de lemn pe care o primise cadou acum un an, parca dirija cu lingura ei de lemn intreaga fierbere de pe plita incinsa. Dar surpriza, bucuria cea mare, inca n-o vazuse… Stia insa ca era acolo, in camera cea mica din fata, unde totdeauna era mai racoare, Bradul de Craciun pe care insusi Mosul cel vestit il impodobise cu globulete fragile, bomboane in poleiuri colorate si cateva fire lungi de beteala. De sub bradutul ce raspandea parca mirosul intregii paduri lipsea insa cadoul pe care Mos Craciun avea sa-l aduca in mare taina abia in acea noapte. Cand fetita a zarit steaua aurie din varful bradului si-a reamintit dintr-o data visul din noaptea trecuta. Se culcase inca imbujorata de gerul de afara prin care colindase cu prietenii ei de joaca, umplandu-si traistutele cu covrigi, nuci, mere, turta dulce si bomboane. Fericita, a adormit cu Fulga in brate, ascultand cum tronesc lemnele in soba si privind cum focul isi inalta umbrele pe pereti, jucause ca intr-un dans. A visat ca privea spre cerul instelat, ca de multe ori, de la geamul sau, iar acea puzderie de stele lumina ca licuricii pe care-i gasise vara trecuta in gradina din spatele casei. Si, deodata, cele mai stralucitoare stele de pe cer au inceput sa-i vorbeasca, mangaind-o cu degete lungi de raze albastre… Oare ce i-au spus stelele in acea noapte magica fetitei!? Nu stim pentru ca aceasta nu a spus nimanui, nici chiar Fulgai, pisicuta alba si pufoasa.. Si apoi, nici chiar ea n-a inteles prea bine, doar… Doar dupa ani ce au trecut, cea care fusese acea fetita a inteles ca in acea noapte, stelele ii soptisera un nume al cuiva ce avea sa vina in viata ei, ca un destin al marii si celei dintai iubiri. Precis Mos Craciun vorbise cu stelele ca peste ani acea fetita, care am fost eu, sa primeasca cel mai frumos dar – Iubirea! De atunci, numai ea stie ca in fiece iarna in care din cer cad fulgi de zapada, ninge… cu iubire.
Candva, intr-o iarna indepartata m-am inzapezit intr-o iubire. Si soarele atator primaveri nu a topit de atunci zapezile ce au nins iubire peste fiintele noastre din stelele-albastre. Ma regasesc in fiecare iarna acea liceeana indragostita, chemand zapezile de alta data sa ma ninga cu alba fulguire – din ceruri iubire…
Si fulgul poposeste pe geana-ti arcuita
In aninare dulce scrutandu-te-n priviri
Si se topeste-ndata cuprins de fericire
Inlacrimand obrajul, cu-o mare de iubire.
vineri, noiembrie 2
Maria Terzi: Mais où sont les neiges d’antan?!
0 RĂSPUNSURI:
Trimiteți un comentariu