O voce recognoscibilă. Un stil modest, tradiţional, neschimbat în timp. Un talent frumos pe care România a deprins să îl primească doar în perioada Crăciunului. Şi atunci, cu braţele larg deschise. Colindătorul a câştigat un teritoriu disputat de mulţi şi un public fidel.
Stăteam în camera mare. O cameră obişnuită a unui bloc comunist, de care imi amintesc întotdeauna cu căldură. Pe jos, cu picioarele încrucişate. Aveam în faţa mea pick-up-ul vechi şi nenumăratele plăci cu muzică. Indeosebi colinde. Mama, care pe atunci era un model de sacrificiu personal, ne arăta ce trebuie să ascultăm, cum să potrivim discurile de vinil pe aparatul acela gigant. Alteori făcea asta un frate mai mare. Toţi erau preocupaţi să învăţăm ceva. Revenind, manevrarea pick-up-ului era un ritual în sine. Odată atins, el îţi înfăţişa cea mai plăcută senzaţie pe care o puteai experimenta în casă, copil fiind, la început de iarnă. Se auzea timid, poate scârtâind la început, vocea pe care ai cunoscut-o de ani buni. Acea voce caldă, care, uimitor, ştia toate colindele dragi ţie şi multe altele.
Timpul a trecut, aparatul era acum un casetofon cu deja uitatele casete. Ceva mai puţin colinde. Pus pe masa din bucătărie, din acelaşi apartament al blocului cenuşiu. Derulam întruna, apăsând obositor butoanele greoaie ale casetofonului. Noul ritual era şi el esenţial pentru că mă ajuta să învăţ versurile colindelor. Le notam pe un caiet, căci deja ştiam să scriu. Cresc repede copiii. Chinuiam artistul din boxe cu opriri dese si scurte. Interpretarea mă interesa mai puţin. Ce nu ştiam pe atunci e că fără Colindător probabil nici nu aş fi fost curios să învăţ colinde, dacă nu cânta din start atât de frumos.
După alţi câtiva ani, când nu mai aveam la dispoziţie nici pick-up-ul, nici casetofonul sau caietul de colinde, când sinistrul bloc intim s-a transformat într-o casă rece, umedă, singura posibilitate de a mă mai întâlni cu Colindătorul era televizorul cu România 1 limpede, dar prăfuit şi TVR2 bâzâit. Rar, pentru că televiziunea îl difuzează prea puţin, chiar dacă are un contract veşnic cu publicul.
Frig. În faţa Teatrului Naţional puhoi de lume. Adolescent. Colindătorul avea atunci primul concert la care am asistat. Urmăream, fără ca de data asta să fie ceva între noi, plăcerea pe care o are pe scenă, confortul pe care il dezvoltă cântând şi setea de colinde pe care o transmite publicului. Regretam atunci că nu am avut aparatul foto la mine, dar ştiu acum că aşa a fost mai bine, nedistras de farmecul fotografiei. Omul acesta e simbol al Crăciunului, e prevestitorul sărbătorilor de iarnă. Are sclipirea pe care mulţimile o aşteaptă. O calitate necopiabilă, dar necesară. Poate tocmai din acest motiv el e aproape fără egal. Deşi nu vine din muzica populară a înţeles să respecte tradiţiile româneşti şi să le ducă mai departe.
El e Colindătorul. Ştefan Hruşcă.
0 RĂSPUNSURI:
Trimiteți un comentariu